Geamăna: Povestea satului înghițit de un lac toxic, unde doar turla bisericii mai strigă spre cer

Adânc în inima Munților Apuseni, ascuns într-un colț de lume, există un loc care îți lasă un gol în suflet. Se numește Geamăna. Sau, mai bine zis, se numea. Ce a fost odată un sat pitoresc, plin de viață și de povești, astăzi este îngropat sub un lac otrăvitor, iar singurul martor al trecutului este turla bisericii, care răzbate încă deasupra apei toxice.

E o imagine copleșitoare – frumoasă și devastatoare în același timp. Dar în spatele acestui peisaj straniu stă o poveste dureroasă despre oameni care au fost alungați din casele lor, despre natură distrusă și despre un progres care a costat mult prea mult.

Satul care a fost sacrificat pe altarul progresului

În anii ’70, când România era sub regimul comunist al lui Ceaușescu, deciziile importante se luau rapid, fără întrebări. În localitatea Roșia Poieni, la doar câțiva kilometri de Geamăna, s-a descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de cupru din Europa. Resursa asta era vitală pentru economia socialistă, așa că s-a luat o hotărâre radicală: satul Geamăna urma să dispară, iar locul lui să fie transformat într-un lac de decantare pentru sterilul toxic rezultat din exploatarea minieră.

În 1977, localnicii au primit vestea. Nu aveau de ales. Fie își luau lucrurile și plecau, fie rămâneau să fie înghițiți, la propriu, de un viitor toxic. Mulți au plecat. Unii au primit despăgubiri modeste, alții nimic.

Dar ce despăgubire poate exista pentru pierderea casei în care ai crescut? A grădinii unde ai învățat să alergi desculț? A bisericii unde toată comunitatea se aduna, sărbătorind viața și sperând într-un viitor mai bun?

Turla bisericii – un simbol al trecutului pierdut

Astăzi, din Geamăna nu a mai rămas aproape nimic. Casele au fost îngropate, copacii au fost înlocuiți de un sol mort, iar locul unde oamenii râdeau, plângeau și își trăiau viețile este acum acoperit de un lac roșiatic, toxic.

Și totuși, o parte din sat refuză să fie uitată. Turla bisericii, pe jumătate scufundată, se ridică deasupra apei otrăvite ca o rană deschisă. O vezi și te întrebi: câte rugăciuni s-au spus acolo? Câte nunți, botezuri sau înmormântări au fost martorele acelui loc?

Dar astăzi, turla nu mai veghează oameni. Veghează un pustiu toxic.

Ce au pierdut oamenii? Mai mult decât case

Pentru locuitorii evacuați, pierderea Geamănei nu a fost doar o schimbare de peisaj. „Ne-au scos din casele noastre, ne-au smuls din viața pe care o știam și ne-au promis o lume mai bună,” povestește Maria, una dintre fostele locuitoare ale satului. „Dar tot ce am primit a fost durere.”

Maria, ca mulți alții, a trebuit să-și reconstruiască viața de la zero. Și totuși, amintirile din Geamăna o bântuie. Își amintește dealurile verzi, grădina de flori din fața casei, mirosul de pământ proaspăt. Lucruri simple, dar care pentru ea reprezentau totul.

Un peisaj de o frumusețe toxică

Paradoxal, lacul de steril care a înghițit Geamăna a devenit un loc atractiv pentru turiști. Fotografi din întreaga lume vin să surprindă contrastul dintre culorile ireale ale apei – roșu intens, portocaliu, verde – și liniștea Apusenilor. Dar ceea ce pare frumos de la distanță ascunde o tragedie ecologică fără precedent.

Apele toxice, pline de metale grele, continuă să crească în fiecare an, înghițind încet ceea ce a mai rămas din sat. Și nu afectează doar Geamăna. Contaminarea solului și a apei din zonă este o problemă care nu a fost niciodată rezolvată.

Geamăna – o lecție amară

Geamăna nu este doar un loc. Este o lecție. O lecție despre cum dorința de „progres” poate distruge comunități întregi. Despre cum deciziile greșite, luate fără consultarea celor care suferă consecințele, pot avea efecte ireparabile.

Dar mai este și un simbol al rezilienței. Turla bisericii, pe jumătate scufundată, încă stă acolo. Poate ca un reproș mut. Poate ca un strigăt care ne cere să nu uit