Când treci prin centrul Bucureștiului, e imposibil să nu remarci colosul care domină peisajul urban – Palatul Parlamentului, cunoscut în trecut drept Casa Poporului. Este o construcție care atrage în egală măsură admirație și controverse. Pe de-o parte, e o capodoperă arhitecturală; pe de altă parte, este un simbol al ambițiilor megalomanice ale regimului comunist din anii ’80.

Dar să o luăm cu începutul, căci povestea acestui edificiu este la fel de grandioasă ca și dimensiunile sale.

Cum a început totul: Visul unui regim

În 1984, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a decis să transforme Bucureștiul într-o capitală „demnă” de titlul său. Iar pentru asta era nevoie de o construcție monumentală, care să reprezinte „grandoarea” comunismului. Sarcina i-a revenit arhitectei Anca Petrescu, care avea doar 28 de ani când a fost aleasă să coordoneze cel mai mare proiect al epocii.

Pentru a face loc acestui gigant, au fost demolate peste 9.000 de clădiri, printre care case, biserici și monumente istorice. Mai mult de 40.000 de oameni au fost strămutați din casele lor. Dacă te întrebi cum arăta acea parte a Bucureștiului înainte, află că era plină de străzi cu personalitate, clădiri istorice și biserici cu povești de sute de ani.

Dimensiunile care sfidează imaginația

Ca să înțelegi cu adevărat cât de impresionant este Palatul Parlamentului, trebuie să vorbim în cifre:

• Suprafață totală: 365.000 de metri pătrați, ceea ce îl face a doua cea mai mare clădire administrativă din lume, după Pentagon.
• Înălțime: 86 de metri deasupra solului, cu încă 92 de metri subterani, distribuiți pe 8 etaje subterane.
• Materiale: peste 1.000.000 de metri cubi de marmură, 900.000 de metri cubi de lemn de esență tare și 3.500 de tone de cristal pentru candelabrele care îți taie respirația.

Totul a fost construit aproape exclusiv cu materiale românești, ca un fel de declarație naționalistă.

Sala Unirii și candelabrul care fură toate privirile

Dintre toate încăperile Palatului, Sala Unirii este poate cea mai impresionantă. Are o înălțime de 16,5 metri și o suprafață de 2.200 de metri pătrați, suficient cât să găzduiască un spectacol sau, cine știe, o partidă de fotbal (dacă ar fi nevoie).

Aici se află și cel mai mare candelabru din clădire, un gigant de 3 tone, realizat din cristal de Bohemia și echipat cu nu mai puțin de 7.000 de becuri. Adică, dacă vreodată rămâi fără lumină, aici e locul unde ai putea să găsești câteva becuri de rezervă.

Ce nu se vede: sacrificii și controverse

Dincolo de marmura strălucitoare și dimensiunile impresionante, povestea Palatului Parlamentului are și o latură întunecată. Construcția sa a fost posibilă datorită muncii intense a peste 20.000 de oameni, printre care soldați și deținuți politici.

Acești oameni au lucrat în trei schimburi, 24 de ore din 24, adesea în condiții inumane. Nu există date oficiale, dar se presupune că numeroase vieți au fost pierdute din cauza epuizării și accidentelor de muncă. Practic, fiecare metru de marmură din clădire poartă povara unor sacrificii uriașe.

Ce înseamnă Palatul astăzi?

După Revoluția din 1989, Casa Poporului a fost redenumită Palatul Parlamentului și, dincolo de faptul că găzduiește Camera Deputaților și Senatul, a devenit un important punct de atracție turistică. În interiorul său funcționează și Muzeul Național de Artă Contemporană, care contrastează interesant cu atmosfera clădirii.

Cu toate acestea, întreținerea clădirii este o provocare. Costurile sunt uriașe, iar dezbaterile despre utilitatea sa continuă chiar și astăzi. Este Palatul Parlamentului o moștenire arhitecturală valoroasă sau un simbol al megalomaniei comuniste?

Un simbol complex: Grandoare sau povară?

Palatul Parlamentului este, fără îndoială, un colos. Pentru unii, reprezintă o realizare inginerească impresionantă, o demonstrație a ceea ce poate face voința umană. Pentru alții, este un memento al suferinței și al exceselor regimului comunist.

Indiferent cum îl privești, rămâne un simbol al unei epoci care a marcat profund istoria României. Este imposibil să treci pe lângă el fără să te întrebi: „Cât costă, cu adevărat, măreția?”